Solidaritate!
Îmi iertati puseul revolutionar precoce, itit chiar din titlu, dar situatia o cere. Cu sau fără contributia noastră, 2009 pare să fie un an despre care vom povesti nepotilor sau vom citi măcar în manualele alternative de istorie. Iar de data asta ar fi tare să nu fim simpli spectatori.
Cea mai mare teapă pe care am luat-o în ultimii 10 ani nu este nici Caritas, nici FNI, nici creditul-doar-cu-buletinul, nici Marea Febră Imobiliară. E izolarea. Individualismul este pentru capitalism la fel de obligatoriu si firesc cum e ca lantul gros de aur pentru cocalar. L-am adoptat la nivel micro si macro, individualismul, zic, cu entuziasm: am înlocuit familia cu cariera, prietenii cu psihologul, bonomia cu elitismele, mersul la rudele de la munte cu excursia în leasing în Caraibe, vecina de palier care-ti împrumută zahăr cu vecinul de cartier rezidential care-ti blochează masina. S.A.M.D. Si Asta Ma Disperă.
2009 este anul mahmurelii, după un deceniu si ceva de chef mostru, ne-am trezit sifonati si aproape lefteri, în lumina diminetii, privind în jur jenati pentru că sigur am făcut urât si am înjurat pe toată lumea. Că asa e normal la sprit, doar nu am dat banii degeaba. Singuri ca blonda din bancuri si la fel de pe fază ca ea.
Prin 2000, un prieten francez îmi povestea de ce se mutase în Bucuresti, cum în Franta, dacă ai dat-o în bară, ai dat-o de tot. Nu prea ai pe cine să suni, cu cine să cazi la întelegere, cui să-i ceri un sfat sau masina împrumut. Pentru că institutia „să dăm niste telefoane, să vorbim cu niste oameni, să facem să fie bine” nu mai exista la ei. Am fost pe cale s-o desfintăm si noi.
Am început totusi să văd de anul trecut oameni total diferiti care coexistau pentru prima dată la aceeasi masă în ciuda orgolilor cât casă, amantlâcurilor suprapuse sau prejudecătilor de colectie. Se undesc triburile, mi-am zis bucuros în prima fază si îngrijorat mai apoi. Pentru că în mod traditional triburile se unesc doar în vreme de război. Dacă funkyshitii urbani dau mâna cu secretarele, dacă artistii discută bugete cu barmanii, dacă punkistii se apucă de festivaluri la scară mare, iar copywriterii demisionează si vând la târg bijuterii hand-made, înseamnă că lumea s-a întors cu fundul în sus. Dar stai un pic, asta ar putea să fie de bine. Pentru că doveste ceva: că se poate.
Solidaritatea de gască, de tagmă, de breaslă, de grup, de birou, de cartier, de peluză, de oras sau, ce tare ar fi, de tară, poate să ne salveze. Cred că dacă începem să ne punem resursele la comun – idei, abilităti, influentă, fonduri, mijloace – putem să scoatem din schemă o grămadă de lucruri care ne fac viata complicată, de la rata la bancă la furnizorii care ne jupoaie, de la joburile sclavagiste la deadlineurile imposibile.
Hai să o luăm altfel, să presupunem că esti la “Vrei să fii miliardar?” si vrei. Mai ai o singură întrebare până la premiul cel mare si, evindent, nu ai habar de răspuns. Ti-a rămas optiunea: “Sună un prieten”. Ai pe cine să suni?
