Orasenesc

O carte a cărei coperţi are pe ea steagul Germaniei pare mai curând un ghid turistic sau ceva legat de un campionat de fotbal, decât un eseu despre care vei povesti tuturor cunoscuţilor tăi. E neverosimil ca tu, după o excursie de bussines sau un tur cultural prin Hamburg, să alegi ca lectură pentru avion tocmai un asemenea volum, care atât prin culoare cât şi prin conţinutul probabil pare să fie mai curând instrumentul necesar celui care vine, decât al celui care pleacă.

Text de Stefan Sebastian Szobotka

Imagine de ell brown disponibila sub o licenta Creative Commons

„Problema puterii – vederile unui nevotant” este în primul rând o lecţie de scris politic. Frazeologia luxuriantă şi luxurioasă menită să mascheze sărăcia analizei, terminologia neologică care are mai curând menirea de a legitima un metalimbaj decât pe aceea de aceea de a susţine argumente, sunt înlocuite de berlinezul Gabor Steingart – corespondent la Washington al prestigiosului săptămânal german „Der Spiegel” – de tonul personal, în frază scurtă şi ritmată care vibrează mai curând în cheia discursului marelui candidat american, decât în cea a lamentoului intelectual european. Segmentarea capitolelor pare împrumutată din intertilurile secţiunilor unui lung metraj a lui Fatih Akin: „Ea”, „El”, „Ea&El”, „Aceia”, „Noi”, „Eu”. Nu e vorba însă de o poveste de dragoste istorisită pe drumul căutării propriei identităţi, ci despre un eseu politic nemilos, care vorbeşte despre estomparea felului în care partidele practică ceea ce cândva era arta politică.

„Ea” –  Angela Merkel, prima femeie care conduce Germania, primul lider german provenit din Est după Cel de al Doilea Război Mondial – este supusă unei analize în trepte.  O vedem pe răbdătoarea tânără Merkel care îl asistă pe Marele Cancelar al Reunificării. Apoi o cunoaştem pe curajoasa Angela Merkel, cea de dinainte de a deveni cancelar, omul politic providenţial al Uniunii Creştin Democrate (CDU) care înflăcărează prin curajul de a depăşi autovictimizarea în care căzuse dreapta după pierderea lui Helmut Kohl. Merkel este omul care vorbeşte limpede despre teme nepopulare. Lipsită de complexele establishmentului vorbeşte despre nevoia de a economisi, despre reducerea pensiilor, despre reforma sistemului de impozitare.

Angela Merkel II însă, cancelarul, este politicianul care înghite omul politic Angela Merkel I. În timpul procesului de digestie, frazele devin vagi, reformele ezitante, direcţia spre care ţinteşte neclară. „Noua Merkel arată la fel ca cea veche, dar sună altfel” comentează Steingart. „Înainte de toate, ea acţionează altfel”, adaugă autorul, numind aici pentru prima oară tema centrală a eseului, anume scăderea interesului pentru politică a cetăţeanului. Nu pentru că rezultatul politicului nu l-ar interesa, ci pentru că prestaţia omului politic este descumpănitoare. Echilibrat şi abil, Steingart concluzionează că ne-am pripi însă dacă am crede despre Merkel că este un cancelar slab. „Putem doar să ne îndoim de dimensiunea ei istorică, dar nu şi de forţa ei politică”.

„El” – actualul ministru de externe, Frank-Walter Steinmeier al social-democraţilor (SPD) – este, prin modul nefericit prin care jocul politic a dus la agregarea marii coaliţii dreapta-stânga, atât viitorul contracandidat doamnei Merkel la fotoliul de cancelar, cât şi subordonatul acesteia în guvern. Sună cunoscut, nu?

Inteligent, competent, capabil să vorbească şi altfel atunci când în cerc restrâns abandonează fracul diplomatic, Steinmeier are o singură problemă: este complet lipsit de putere. Ca ministru de externe este subordonat cancelarului Merkel care conduce partidul rival, iar în interiorul propriului partid ocupă poziţia incomodă de vice-preşedinte, fiind subordonat preşedintelui SPD, Franz Muntefering. „Aşa cum înainte l-a servit pe Gerhard Schroder, Steinmeier serveşte acum la doi stăpâni. Steinmeier, continuă autorul cu lucidă ironie, este ceea ce a fost dintotdeauna, un secund de primă clasă”.

“Una dintre cochetăriile superstiţioase ale oricărui cititor autentic este „întâlnirea predestinată” cu o carte. Substitut sau nu de dragoste la prima vedere, de „one night stand maximal”, sau de ezoterism al livrescului, fiecare dintre noi ştie că memoria lecturii reţine cu lux de amănunte nu doar conţinutul în semnificaţie şi parfum al cărţii întâlnite, ci şi amănuntele apropierii, lanţul de acţiuni care îşi justifică logica doar postfactual.”

Trei sunt marile provocări în faţa cărora marea coaliţie ar fi trebuit să dovedească fermitate şi capacitate de management: 1) reformarea statului social devenit nesustenabil din pricina scăderii performanţei economice cauzată de îmbătrânirea populaţiei ; 2) gestionarea fermă a efectelor crizei economico- finaciare mondiale generată de politica monetară SUA; 3) înnoirea democraţiei germane.

Dacă primele două teme au făcut să curgă fluvii de cerneală în ultimii ani, partea cea mai interesantă a capitolului „Ea&El – marea coaliţie, mică de tot”, descrie problema reală a erodării democraţei prin estomparea diferenţelor dintre partidele care ar trebui să reprezinte alternative unlul la celălalt. „De parcă democraţia ar trăi din uniformitate, (partidele) şi -au negat deosebirile şi şi-au dizolvat fronturile conflictuale. Cuvintele lor preferate n-au fost: idee, dezbatere, conflict de opinie, cum se cuvine unui întreg vital, ci imperativul coaliţei şi netransparenţa.” „Marea coaliţie” a avut ca şi consecinţă imediată şi directă demotivarea şi dezamăgirea electoratului. Pe baza acestora, Steingart concluzionează că partidele nu îşi doresc de fapt participarea civică largă la actul deciziei politice. Partidele, spune el, nu îşi doresc ca cineva să se amestece în lucrarea lor.

„Aceia – partide populare fără popor” este capitolul în care este descris în amănunt viciul care duce partidele la a rămâne administratorii puterii, fără a mai avea reprezentativitate populară. Organizaţii netransparente care îşi selectează şi promovează exponenţii prin mecanisme care nu au de–a face cu reala competiţie a performanţei, mizând mai mult pe disciplină, conformism şi loialitate internă, partidele sunt mai curând proprietarele sistemului decât oglinda societăţii. Din cei aproximativ 82 de milioane de cetăţeni germani, mai puţin de 200.000 de membri de partid se învârt în zona politicii semiprofesionale, ceea ce reprezintă aproximativ 0,3% din populaţie. „Bazinul genetic din care ţara îşi recrutează elita politică, este prin aceasta aproximativ la fel de strâmt ca pe vremea statului feudal.”

În capitolul „Eu”, Steingart îşi arată fibra de democrat pătimaş. Dacă el se retrage în poziţia celui care nu votează, nu este pentru că nu înţelege importanţa exercitării unui drept fundamental, ci pentru că alege această atitudine ca provocare la dialog. Închei această lectură cu un paragraf din ultimul capitol a cărţii lui Gabor Steingart, pe care cred că cei aproape 80% dintre români l-au rostit prin faptă la ultimele alegeri: „Democraţia noastră nu este ameninţată de dusmani interni sau externi, ci de adormire. Imi dau demisia din anturajul partidelor politice, pentru că aştept mult mai mult de la politică – mai multă seriozitate, mai multă strădanie, mai multă ambiţie. Sistemul tradiţional partinic îmi apare nu ca parte a soluţiei, ci ca parte a problemei. Câteodată mă întreb: De fapt, oare voi mai trăiţi? Şi dacă da, atunci pe ce lume? Eu nu votez pentru prelungirea sistemului partinic, ci pentru înnoirea lui. Iar despre detaliile acestei înnoiri, mai spune profeţia mea, trebuie discutat – nu doar între partide, ci şi cu mine, cel pe care voi îl denumiţi dispreţuitor nevotant”.